Cateva elemente de cultura generala despre plaiurile comunei Cuca. ( Informatiile sunt aduse de catre Profesor Invatator Oprea Laura)
1.2 Istoric
Localitatea este atestată încă din secolul XV, prin documentul nr.33 publicat de Mihai Costăchescu în lucrarea "Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare", în care se arată că la 15 iulie 1448 Petru Voievod al II-lea dă boierului Cernat Ploscaru şi fratelui său Stefu vreo 40 de sate: Corod, Suhurlui, Ger, Bîrzota, Cneaja, Covurlui, Prut, Ialan, Cracău şi Bârlad.[3] În contextul documentului se citează şi Fântâna Cucului.
Lozova este denumirea văii şi pârâului ce îşi adună apele din ploile revărsate de pe versanţii dealurilor ce o străjuiesc şi îşi are obârşia la sudul localităţii Cuca.
Fântâna Cucului, despre care se vorbeşte în document, credem că a fost săpată în secolul al XIV-lea de către un oarecare Cucu şi de la care şi-a luat denumirea viitorul sat apărut în vremea lui Petru Rareş în 1546.
Termenul toponimic al localităţii vine de la proprietarul fostei fântâni, Fântâna Cucului, corespunde cu sensurile apelativului Cucă. În lucrarea sa "Toponimia românească", Iogu Iordan explică termenul astfel: în unele cazuri acest nume ar putea fi femeiescul lui cuc cunoscut alături de cuculeasă şi cuculiţă. În dicţionarele noastre se înregistrează cuca fiind femeiuşca cucului.[4]
În legătură cu numele de Fântâna lui Cucu (Cuca de astazi) au circulat şi mai circulă şi astăzi mai multe legende populare transmise pe cale orală din generaţie în generaţie şi care au ajuns şi circulă şi în zilele noastre. Una din legende, spuse de bătrânii comunei, ne arată că numele de Cuca vine de la căciula domnească care se numea cuca. Se spune că Petru al Rareşoaiei (Maja), în drumurile sale, când facea negoţ cu peşte, a poposit prin aceste locuri care erau acoperite cu păduri seculare. La un popas făcut în pădurea situată la nord de localitatea noastră şi care poartă numele de Rareş şi astăzi, şi-ar fi pierdut cuca domnească, de unde şi-a luat denumirea satul care dăinuie până astăzi.
O altă legendă transmisă tot din bătrâni şi care este cunoscută şi în unele documente din arhiva bisericii “Sf. Voievozi” din Cuca, ne spune că denumirea actuală a comunei vine de la rediul Cucului, un desiş de pădure ce se află în viroaga ce porneşte din spatele cimitirului bisericii şi coboară la fântânile de lângă primăria Cuca.
În această viroagă susura un izvoraş, cu apa cristalină la care veneau cucii să-şi ostoiască setea – cum femela cucului se chema cuca – aşa cum ne arăta academicianul Iorgu Iordan în Dicţionarul Limbii Române, acest toponim a fost preluat şi a dat denumirea localităţii. Această denumire de rediul Cucului este trecută şi pe hârtile militare folosite de armata romană în 1938-1945.
Versiunea cea mai sigură şi acceptată de mai mulţi cercetători şi istorici, ne arată că această denumire vine de la un anume Cucu, care a venit în transhumanţă de dincolo de Carpaţi (zona Bretcu de azi, jud. Covasna) de la izvoarele Oltului şi nu de la coloniştii din Valahia Mica (Oltenia de azi, asa cum se credea până acum şi locul acesta nu a fost pustiu, ci pustiit).
Odată ajunşi în această zonă bogată, cu terenuri mănoase, păduri şi fâneţe multe, şi-au amenajat fântâni pentru asigurarea apei necesare la adăpatul animalelor, dar şi pentru oameni.
Aşa se face că în zona de astăzi, cunoscută sub denumirea de Fântâna lui Cucu, strămoşul nostru a amenajat o fântână (fântână in limba slavonă înseamnă izvor), un izvor drept adăpătoare, i-a dat numele lui, nume care s-a perpetuat şi a dat numele localităţii de mai târziu.
Condiţiile naturale nu au fost aşa de prielnice localizării comunităţilor umane în această zonă în care se află satul Cuca din cauza lipsei surselor de apă, pânza freatică găsindu-se la mari adâncimi. Însă din punct de vedere al factorilor de adăpostire la loc ferit de invazii şi atacuri prin surprindere, acoperirile din teren, pădurile seculare, căile de circulaţie dosite, numai de băştinaşi cunoscute, depărtarea de centrele aglomerate ca târguri, oraşe, curţi domneşti, vaduri şi treceri peste ape, au constituit factori favorizanţi în care comunităţile mici să se poată apăra de furia cotropitorilor, chiar şi atunci când aveau oşti puţine, neorganizate şi nu dispuneau de arme suficiente şi cu eficacitate mare (Bucura Dumbrava). Primele urme de locuire în perimetrul (moşia) actualei comune sunt atestate de existenţa urmelor aşezărilor neolitice şi a civilizaţiei geto-dacice.
Cele câteva puncte arheologice descoperite aici şi luate în evidenţă de Muzeul de Istorie Galati, secţia arheologie, aşteaptă să fie investigate si cercetate.
Cercetările arheologice făcute începând cu anul 1950 de către mai mulţi cercetători precum Radu Vulpe, P. Dâmboviţa, Prof. Brudiu, în special în zona Valului lui Athanaric (rex vizigot) au scos în evidenţă următoarele :
In zona albiei majore a pârâului Lozova care trece prin mijlocul comunei, la sud de şcoala generală, s-au descoperit urmele unei aşezări din perioada târzie a epocii bronzului. Nivelul arheologic se află la o adâncime de trei metri şi este observabil în albia pârâului, prezentându-se sub forma unui strat de cenuşă cu oase şi fragmente de ceramică. Dintr-o groapă menajeră, situată la o adâncime de patru metri de la orizontul actual, provin fragmente ceramice de la vase de tip “borcan cu brâu continuu sub gura vasului”, precum şi o ceaşca de formă globulară, care a avut toarta supraînălţată (acest nivel arheologic apaţine culturii Coslogeni, iar materialele în discuţie au fost investigate de cercetătorul Sebastian Moritz de la Institutul de Arheologie Bucureşti).
Tot pe acelaşi pârâu, în satul Cotros, în dreptul casei lui Ghiţă Lupu (Gârbea) s-a găsit o monedă de argint din anul 216 d.Ch. de la Caracalla, descoperire care ne face să credem că aici a fost o aşezare a dacilor liberi în sec. al III-lea d.Ch. Determinarea a fost făcută de către cercetătorul Bucur Mitrea – institutul de Arheologie Bucureşti.
La Fântâna lui Panait sau Rediul Cucului, în apropierea unei bogate pânze agvifere, s-au descoperit o aşezare şi o necropolă din sec. al IV-lea d.Ch., care se întind în curţile şi grădinile locuitorilor Ghiţa M. Neculiţă, Tudor Iordache, Toader M. Neculiţă, Manole Ţulug şi Mihăluţă Dumitru. În această zonă se mai găsesc şi dovezi arheologice datând din sec. al X-lea d.Ch. şi sunt în legătură cu locuirea din marginea platoului Arcari. Tot la Fântâna lui Panait, în grădinile localnicilor, se găsesc fragmente ceramice din sec. XIV-XV d.Ch..
Deasupra Râpei Roşii pe panta înclinată dintre marginea satului şi movila Arcari se găseşte o aşezare din sec. al XV-lea d.Ch..
În perimetrul moşiei Cuca se găsesc mai mulţi tumuli (movile, mameloane) răspândiţi de-a lungul şi de-a latul în întrega zonă. Movila de la Cotros-Docan, Lozova, La Obşte, Băleni, Arcari, Albina, Valea Ţărânei (Movila de la via lui Mandiţă Cioc şi Ion Sandu).
Aceste movile (tumuli sau mameloane), aşa cum ne explică cercetătorii şi istoricii, sunt lucrări care au făcut parte din sistemele de apărare corespunzătoare perioadei respective şi sunt ridicate de populaţii băştinaşe şi au jucat un rol principal privind observarea, anunţarea şi alarmarea despre iminenţa pericolului provocat de năvălitori (atacatori). De altfel, ele sunt puncte mai ridicate, iar în caz de primejdie se aprindeau focuri care, prin flacără şi aţa de fum, erau zărite de paza de la celelalte movile care, la rândul lor, făceau acelaşi lucru până când se alarma întreaga zonă.
Odată anunţată, populaţia se organiza în cete de luptători pentru a riposta în faţa atacatorilor, iar femeile, copiii şi bătrânii se afundau în desişul pădurilor si luncilor, ca să se întoarcă la vatră după ce pericolul a fost îndepărtat. Aceste metode constituiau cele mai eficiente si mai rapide măsuri de comunicare, prevenire şi organizare a sistemelor de refugiu şi de apărare.
Alţi istorici consemnează şi ne informează că aceşti tumuli sunt mormintele căpeteniilor, a conducătorilor de oşti care, odată decedaţi, în luptă sau de bătrâneţe, conform ritualurilor, se înmormântau cu suită (femei, slugi, cai etc.) pentru ca şi pe celălalt tărâm să aibă cine să-i slujească şi se referă în mod deosebit la popoarele scitice care au locuit în vecinătatea Daciei, popoarele pecinege şi cumane – sec. al IX – lea şi sec. al XI – lea d.Ch..
O altă variantă arată că aceste movile sunt morminte comune ale celor căzuţi pe câmpul de luptă, ale locuitorilor răpuşi şi ale căror trupuri au fost adunate, incinerate sau înhumate (îngropate în gropi comune), pentru a nu da naştere la molime şi la boli dăunătoare.
O altă mărturie arheologică de pe aceste meleaguri este chiar şi Valul lui Athanaric (rege vizigot) – anul 375. Locuitorii comunei Cuca au păstrat mereu în memorie existenţa a două valuri cu şanturi ce traversau drumul ce lega comuna noastră de Galaţi, de la est la vest, localizate în aceasta zonă, numindu-le “la Traian” sau “Troienas”, atribuindu-le împăratului roman Traian.
Istoricii şi arheologii, cercetând, au explicat cât mai plauzibil trecutul acestor monumente impresionante prin dimensiunile lor, pentru realizarea cărora s-au consumat eforturi umane şi materiale colective uriaşe pentru vremea aceea şi la care a fost silită populaţia locală – vremuri tulburi cu instabilitate şi multă răutate pentru băştinaşi (la ridicarea acestor obiective şi la intreţinerea lor a fost scoasă toată populatia locală de la cel mai mic la cel mai mare, toţi care puteau ţine o unealtă în mână).
Unul dintre aceste valuri se află în apropierea Galaţilor, având capătul de est în apropiere de gara C.F.R. Tuluceşti, iar cel de vest la marginea nordică a satului Traian din comuna Şendreni, de altfel, acest val limitează la nord zona care a fost cucerită şi încorporată Imperiului Roman condus de Traian, în 106 d.Ch., de partea de sud a dacilor liberi, carpii (acest val trece dincolo de Prut până la Tatar Bunar şi Acherman din Basarabia de astăzi).
Tot la sud-estul Moldovei mai exista un alt val antic, situat mai la nord, care traversează judeţul Galati de astăzi, într-o directie NV-SE sub denumirea de “Zidul lui Athanaric”(375 d.Ch. Marcellius Ammianus).
De menţionat că ambele valuri traversează şoseaua Galaţi-Bârlad, artera de circulaţie care trece chiar prin centrul comunei Cuca şi care, în vechime (sec. al XVI-lea), purta numele de :”Drumul Mare” sau “Drumul lui Rareş”.
Valul lui Athanaric începe din satul Stoicani, şcoala generală din acest sat este construită chiar pe val, traversează satul Fântanele- comuna Scânteieşti şi se îndreaptă spre N-V, ajungând la şoseaua Galaţi-Bârlad, la kilometrul 22 – punctul “Troienas”, unde are o lăţime de 24 metri (în afară de şanţ) şi o înălţime de circa 1m, până la 2 m în sud de satul Cuca. Traseul teoretic trece prin mijlocul acestui sat (de unde se îndreaptă spre V-N-V), în sat fiind localizat prin şantul care constituie şi drumul de acces dinspre gospodăriile lui Nicolae Constantin, Neculai A. Vlad, Stefan Costache etc. - din faţa fostului atelier de fierărie al lui Dumitru Dulapci.
Pe teritoriul comunei Cuca, prof. Brudiu de la Muzeul de Istorie Naturală Galaţi a continuat cercetările de unde au fost lăsate de prof. R. Vulpe in 1951 şi a identificat traseul acestui val, începând din Valea Zăvoiului, continuând spre nord pe marginea interfluviului Arcari până la marginea viei din Zăvoi, unde valul îşi schimbă direcţia, şi după ce traversează platoul Arcari, trece soseaua Galaţi-Cuca la kilometrul 25,200, îndreptându-se spre baza de recepţie (SMA) din localitatea Cuca.
Pe o porţiune din comună, valul nu este observabil şi nu poate fi urmărit, în schimb apare pe latura de vest, în curtea locatarului Dumitru Benea, a cărui casă se află chiar pe val (conturul şantului de la val se observă foarte bine în ravenă, râpa lui Zanet).
De aici, valul îşi continuă traseul pe podiş, prin pădurea satului Plevna, unde este conservat foarte bine, la nord de Cudalbi, până la localitatea Ploscuţeni – judeţul Vrancea.
Linia Valului lui Athanaric este imaginara care desparte Podişul de sud al Moldovei de podişul de mijloc.
O perioadă destul de lungă am fost şi suntem încă lipsiţi de date care se referă la localitatea şi satele noastre.
La mijlocul secolului al XV-lea, când se formează noile structuri statale (statele feudale româneşti), apar noi date despre localitatea noastră. Este certă existenţa şi locuirea populaţiei pe aceste meleaguri, însă datorită faptului că documentele vremii, uricele, hrisoavele, cronicile, cărţile de cancelarie etc. au fost distruse ori s-au pierdut, investigaţiile, cercetările şi analizele se obţin anevoios.
În timpul domniei primilor muşatini în Moldova şi în special după anul 1484 când Cetatea Alba şi Chilia sunt cucerite de Imperiul Otoman, Marea Neagră devine lac turcesc, Galaţiului (schela de la Dunare) îi revine rolul de cel mai important centru comercial pentru legăturile cu Orientul Apropiat, cât şi cu Occidentul, uzându-se atât de transportul pe Dunăre, cât şi pe Marea Neagră pentru negoţul cu cereale, peşte, cherestea, miere şi ceară de albine. Cirezi de vite, herghelii de cai şi turme de oi – mărfuri şi bunuri care se găseau din belşug pe plaiurile noastre – şi care au influenţat foarte mult dezvoltarea căilor de comunicaţie, a drumurilor interioare care legau Ţara de Sus de Ţara de Jos. Aşa s-a dezvoltat şi drumul care trece prin comuna noastră.
De altfel, de pe atunci se vorbeşte de Drumul Mare al Galaţilor sau Drumul lui Rareş care trece prin Cuca – cale de comunicaţie considerată secundară, dar mult mai sigură pe timp de primăvară şi toamna când au loc dezgheţurile si îngheţurile şi care, datorită inundaţiilor, făceau şi fac şi în prezent, impracticabil drumul pe valea care lega capitala Moldovei cu porturile dunărene: Iaşi-Huşi-Oancea-Folteşti-Galaţi.
Chiar şi în celelalte anotimpuri transporturile importante şi secrete se făceau mai în siguranţă datorită acoperirilor din teren, în principal, păduri seculare.
Urme de vieţuire omenească pe aceste meleaguri au existat din cele mai vechi timpuri, însă denumirea toponimică de Fântâna lui Cucu este atestată abia pe la mijlocul sec. al XV-lea, iar cartea de cancelarie dată de domnitorul Moldovei Petru al II-lea la 15 iulie 1448, când acesta dă şi întăreşte lui Cernat Ploscaru şi fratelui său Stefu mai multe sate, silişti, locuri în pustie între care şi Fantana Cucului – care s-a dovedit de către istorici a fi comuna Cuca de astăzi.
În secolul următor, la 27 martie 1546, domnitorul Petru Rareş al Moldovei (1527-1538 si 1541-1546) de la curtea din Bârlad emite carte de cancelarie prin care face cunoscut tuturor supuşilor cum a miluit şi a dăruit un loc în pustie la Olteni, la obârşia Lozovei, la Fântâna Cucului sub Dumbravă, adevăratelor slugi, Ion Goescu, Stanciu Bursuc, Ghedeon, Fratian, şi Danciu Bursuc cu obligaţia de a face un sat cu tot ce trebuie pentru îndestulare, toate acestea pentru servicii deosebite aduse domniei.
Această mărturie arată încă odată vechimea denumirii comunei Cuca.
Atunci când hoardele de năvălitori veneau din pustele Asiei cu gând de prădare şi ucidere, localnicii care erau în stare să ţină o armă în mână (ghioage, coase, topoare, săbii sau lănci) formau cetele de luptători, iar bătrânii, femeile şi copiii luau calea codrului în pribegie, ascunzându-se de o parte şi de alta a muntelui.
După ce trecea urgia, cei rămaşi în viaţă, se întorceau la vatra unde s-au născut.
Aşa se face că au venit în zona de jos a Moldovei, denumită “în pustie”, foarte mulţi transilvăneni din partea de vest a Carpaţilor. Astăzi sunt foarte numeroase familiile ale căror strămoşi s-au stabilit în Cuca, venite din zona Trei Scaune, Breţcu – familiile Bârlă, Trihenea, Ştefan, iar din zona Rucăr – Dragoslavele – familia Ţulug etc.
Formarea şi concentrarea populaţiei în comunităţi mici în perioada feudalismului dezvoltat cu privire la Cuca este strâns legată de a doua domnie a lui Petru Rareş 1541-1546.
De altfel, zona de jos a Moldovei, ţinutul Covurluiului şi în special drumul care trece prin Cuca, a fost călcat de mai toţi domnitorii Moldovei care veneau cu firman de la Poartă să ocupe tronul ţării sau a celor care au fost maziliţi, îmbarcaţi pe galioane, barcaze, corăbii sau alte vase şi plecau în surghiun către Istambul pe la portul de la Dunăre, Galaţi.
Se ştie că oastea otomană a fost urmărită şi decimată în nenumărate lupte duse de domnitorii Moldovei (Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ion Vodă cel Viteaz (Cumplit), până la trecătorile de la Vadurile Dunării, Siretului sau Prutului.
Aşa se face şi se stie sigur că Petru Rareş, la venirea a doua oară la domnie 1541 februarie 9 cu ajutor turcesc, aşa cum arată D. Almaş, “trecută pe la schela Galaţilor” şi s-a îndreptat către cetatea de scaun a Sucevei, folosind drumul Galaţi-Bârlad-Suceava.
Pe platoul de nord al Galaţiului, la Foltanu (azi zona comunei Vânători), punctul Râpa lui Ţuluc, oastea moldoveană condusă de domnul Alexandru Cornea îi aţine calea.
După o luptă scurtă, dar crâncenă, Alexandru Cornea este biruit, cerând să fie însemnat la nas. Petru Rareş pune gâdele să-i despartă capul de trup şi îşi continuă deplasarea pe vechiul şi cunoscutul drum: Galaţi-Cuca-Bârlad – Drumul cel Mare sau Drumul lui Rareş.
